Jacqui Banaszynski, deţinătoarea premiului Pulitzer,pe tărâm românesc

Miercuri, 30 iunie, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană cei 60 de participanţi la întâlnirea cu Jacqui Banaszynski umpleau holurile etajului 3. Evenimentul şi-a propus promovarea educaţiei de calitate şi a jurnalismului narativ. Invitata specială a fost Jacqui Banaszynski care a vorbit despre experienţa sa personală şi despre materialul pentru care a câştigat premiul Pulitzer, „AIDS in the Heartland”.

Nu au lipsit nici întrebările directe şi personale ale publicului format în marea sa majoritate din jurnalişti sau viitori jurnalişti, iar evenimentul a depăşit cu aproape o oră timpul alocat iniţial. La fiecare întrebare stânjenitoare, Jacqui zâmbea un pic incomod şi adăuga replici precum „Speram să scap de întrebarea asta!” sau „Sunteţi buni!” .

Lecţii pentru jurnalişti

„Dacă jurnalismul nu poate schimba lumea, poate schimba lumea puţinilor cititori ai săi”, a precizat Jacqui, dezamăgită de faptul că puţini oameni îşi amintesc poveştile din ziare la câteva zile după ce au fost citite.  Ea a mai explicat şi că jurnalismul simplu se distinge de cel narativ. Există două tipuri de jurnalişti : cei care pun accent pe datele subiectului şi cei care iau în considerare contextul şi povestea.

Tot Banaszynski a precizat că o poveste trebuie să aibă şi rolul de a apropia oamenii între ei, că „cele mai bune poveşti dau naştere altor poveşti”, iar experienţa sa personală a învăţat-o că pentru a face oamenii să povestească la un nivel mai sentimental, trebuie să apeleze la memoria lor prin diferite mijloace şi poveşti similare.

Totuşi, ceea ce face un jurnalist să fie bun este spiritul observaţiei care să-l ajute să distingă adevărul de minciună şi să realizeze dacă o informaţie este sau nu folositoare pentru că „majoritatea informaţiilor sunt doar zgomote”.

Jacqui Banaszynski, persoana

Mereu cu zâmbetul pe buze şi cu glasul calm, Jacqui a mai mărturisit, printre câteva glume, că nu era o scriitoare bună. Ceea ce a departajat-o de ceilalţi jurnalişti a fost dorinţa de a căuta poveştile din ştiri: „Am început să caut acele poveşti fără ca măcar să-mi dau seama.”

Jurnalismul nu a fost prima ei alegere. Fiind născută înainte ca femeile şi bărbaţii să aibă drepturi egale, lui Jacqui i-a fost refuzat dreptul de a deveni pilot, astronaut sau cel puţin arhitect. Ceea ce însă a reuşit să facă a fost să lucreze la ziarul şcolii la care studia.

A câştigat numeroase premii pentru materialele sale, cel mai important fiind premiul Pulitzer, dobândit în 1988 pentru o serie de poveşti  despre efectele SIDA asupra unui cuplu de fermieri hemosexuali.

Întrebată de public cum i-a afectat această poveste viaţa sentimentală, femeia a recunoscut că a primit numeroase ameninţări şi chiar şi viaţa sa de cuplu a avut de suferit, dar în final totul s-a rezolvat în favoarea ei.

„AIDS in the Heartland”

Seria de poveşti „AIDS in the Heartland” avea să şocheze prin perspectiva total originală din care a fost scrisă. Într-o perioadă în care mulţi considerau că SIDA este pedeapsa dată de Dumnezeu pentru homosexualitate, Jacqui a intrat în căminul lui Dick Hanson şi al lui Bert Henningson. Orice material pe această temă fusese făcut de la distanţă pentru că mulţi nu înţelegeau cum se transmite această boală.

Povestea a început în 1987, ca un simplu articol despre efectele SIDA din punctul de vedere al unui bolnav. Când a realizat însă că povestea este una mai complexă, Jacqui s-a întors la cuplul Hanson şi Henningson şi le-a cerut permisiunea „sa îi privească murind”.

Un alt aspect original al seriei de poveşti a fost faptul că în momentul în care s-a început redactarea, nu era cunoscut finalul. Timp de aproximativ un an, cele mai intime şi mai slabe momente ale celor doi au fost făcute publice.

Hanson, un optimist convins, a declarat în nenumărate cazuri că va fi primul care va învinge boala şi că doreşte să fie un model pentru alţi pacienţi aflaţi în condiţia sa. „I-am spus foarte bine! Tu vei supravieţui iar eu voi primi un Pulitzer!” , îşi aminteşte jurnalista. Henningson însă, şi-a urmărit şi susţinut partenerul în timp ce devenea din ce în ce mai slab, conştient de faptul că îşi priveşte propriul viitor.

Boala celor doi a împărţit comunitatea în care locuiau în două tabere: unii îi susţineau şi îi ajutau cu treburile gospodăreşti, deşi nu erau mulţumiţi de stilul lor de viaţă, iar alţii erau ferm convinşi că situaţia lor este una ruşinoasă şi că este normal să plătească pentru păcatul lor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu familia lui Dick. Din pricina bolii, Lui Hanson i-a fost interzis să-şi vadă nepoţii.

Satisfacţii nu doar materiale

Jacqui a vorbit şi despre alte satisfacţii pe care le-a avut în urma poveştii. La 20 de ani după ce primise premiul, ea a primit şi o scrisoare din partea nepoatei lui Hanson. În scrisoare, femeia îi mulţumea pentru că îi fusese oferită ocazia de a-şi cunoaşte unchiul şi tatăl, Grant Hanson, unul dintre fraţii lui Dick, aşa cum nu reuşise până atunci.

Cu toate că evenimentul trebuia să se sfârşească în jurul orei 13, cu aproape o oră mai târziu a fost oprit de organizatori, deşi întrebările păreau să nu se mai oprească.

This slideshow requires JavaScript.