Dialecte diferite

Pentru ca imi place sa rad chiar si atunci cand n-am motiv.

Pentru ca prefer sa fug cu cei dragi decat sa ma izolez.

Pentru ca ma impiedic in pantofi cu toc.

Pentru ca nu pozez atunci cand vad un aparat.

Pentru ca nu impresionez purtand jumatati de haine.

Pentru ca refuz sa mint persoanele apropiate.

Pentru ca nu dau doi bani pe mall-uri si ultimele fite.

Pentru ca nu ma afund in superficialitate.

Pentru ca stiu ca detaliile conteaza mai mult decat povestea in sine.

Pentru ca tot ceea ce stiu despre masini este faptul ca au 4 roti si un volan.

Pentru ca zambesc daca primesc ciocolata, nu obiecte costisitoare.

Pentru ca imi place sa alerg.

Pentru ca stiu ca 14 februarie e doar o zi normala impodobita cu decoratii imprumutate.

Pentru ca apreciez omul, nu statutul.

Pentru ca nu suport oamenii care umilesc alti oameni doar pentru ca au ocazia.

Pentru ca am orgoliu, dar stiu cand e cazul sa-l ignor.

Pentru ca stiu ca oamenii nu se schimba si trebuie luati ca atare.

Pentru ca prefer sa fac baloane de sapun, intinsa pe iarba, decat sa iau masa intr-un restaurant luxos.

Pentru ca nu suport sa fiu singura, dar cu atat mai putin sa fiu inconjurata de o mare de straini.

Pentru ca stiu sa dau si atunci cand nu primesc nimic inapoi.

Pentru ca nu uit niciodata cine m-a facut sa rad atunci cand imi venea sa plang.

Pentru ca nu-mi imbrac insultele in politeturi.

Si, mai ales, pentru ca tu nu ai priceput nimic din ceea ce am scris mai sus.

Pentru toate aceste motive, noi nu o sa vorbim niciodata aceeasi limba.

E marea mea si fac ce vreau cu ea

Am o mica problema cu orasele: nu-l mai gasesc pe-al meu. Nu conteaza, pot sa fug. Pun pauza pe gandire si ma afund.

E marea mea si fac ce vreau cu ea. Asta pentru ca “Vama e asa cum vrei tu sa fie”.

Rapidul de 1 45 pleaca din Baneasa. Perfect. Mergem cu cortul, avem mancare inghesuita in bagaje, dar plecam cu al doilea tren spre mare, dupa o noapte in gara. Si nu oricum, ci la clasa I. CFR a insistat. Barfa si planuri in tren. Stop. Nu planuim, facem.

Popas in Constanta. “Miroase a mare, miroase a maaaareee!”. Si ce daca se uita tot vagonul la noi in timp ce topaim? Cui ii mai pasa cand deja te arde soarele pe fata? In plus, majoritatea ne arunca priviri frumoase iar restul nu conteaza. M-am lasat pe mine pe undeva prin gara. O sa ma culeg inapoi la intoarcere.

Ajungem la cort. O asezam pe Anca intre doua Teo. Ce poti sa-ti doresti mai mult?! Da, da, comenteaza dar o cam da de gol fata.

Nici mai mult, nici mai putin decat exact ceea ce aveam nevoie.

Zilele si noptile devin un lant intrerupt doar de mini reprize de somn. Cu cat esti ma obosit, cu atat ai mai multa energie. Si cum sa nu te odihnesti cand te lafai singura in cort pentru ca nimeni altcineva nu suporta sauna care s-a format acolo?

Dincolo de orice vama…Folk you 2010. Pittis nu mai e, dar parca nu poti sa nu ti-l amintesti zgribulit de frig pe scena, cu suvita sa carunta si neascultatoare care il gadila pe fata. Folk you nu avea imn, dar il avea pe el cantand clar pe scena la sfarsitul fiecarei seri: “Cand eram flacau la mama/ Hei, ce ploaie si ce vant…”

Seara zaci pe plaja printre zeci de acorduri si o gramada imensa de oameni care canta in cor, iar dimineata astepti soarele sa se sinchiseasca sa rasara dintre nori. Treci dintr-un cadru in altul fara sa-ti dai seama cum si cand a trecut tot timpul asta. Prea multe lucruri pentru doar cateva zile.

Zambete intortocheate si rastalmacite printre dinti de soare rosu. Tot ceea ce-i lipseste rasaritului este o cafea. La ora 5, orice automat de cafea e epuizat de prea mult bine. Nu suna acum. Abonatul vodafone s-a pierdut undeva printre sunete de valuri sparte si si-a acoperit mainile si picioarele cu nisip. Nu te aud, mi-am pus marea in casti. Dansul arlechinului prin sare. Am sa aduc acasa doar jumatate de plaja in par si in tenesi si cateva pietricele din mare. Si ce daca notiunea de pietricica e usor neclara pentru mine? As ascunde intreaga mare in rucsac, dar n-as mai avea unde sa ma intorc.

Jacqui Banaszynski, deţinătoarea premiului Pulitzer,pe tărâm românesc

Miercuri, 30 iunie, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană cei 60 de participanţi la întâlnirea cu Jacqui Banaszynski umpleau holurile etajului 3. Evenimentul şi-a propus promovarea educaţiei de calitate şi a jurnalismului narativ. Invitata specială a fost Jacqui Banaszynski care a vorbit despre experienţa sa personală şi despre materialul pentru care a câştigat premiul Pulitzer, „AIDS in the Heartland”.

Nu au lipsit nici întrebările directe şi personale ale publicului format în marea sa majoritate din jurnalişti sau viitori jurnalişti, iar evenimentul a depăşit cu aproape o oră timpul alocat iniţial. La fiecare întrebare stânjenitoare, Jacqui zâmbea un pic incomod şi adăuga replici precum „Speram să scap de întrebarea asta!” sau „Sunteţi buni!” .

Lecţii pentru jurnalişti

„Dacă jurnalismul nu poate schimba lumea, poate schimba lumea puţinilor cititori ai săi”, a precizat Jacqui, dezamăgită de faptul că puţini oameni îşi amintesc poveştile din ziare la câteva zile după ce au fost citite.  Ea a mai explicat şi că jurnalismul simplu se distinge de cel narativ. Există două tipuri de jurnalişti : cei care pun accent pe datele subiectului şi cei care iau în considerare contextul şi povestea.

Tot Banaszynski a precizat că o poveste trebuie să aibă şi rolul de a apropia oamenii între ei, că „cele mai bune poveşti dau naştere altor poveşti”, iar experienţa sa personală a învăţat-o că pentru a face oamenii să povestească la un nivel mai sentimental, trebuie să apeleze la memoria lor prin diferite mijloace şi poveşti similare.

Totuşi, ceea ce face un jurnalist să fie bun este spiritul observaţiei care să-l ajute să distingă adevărul de minciună şi să realizeze dacă o informaţie este sau nu folositoare pentru că „majoritatea informaţiilor sunt doar zgomote”.

Jacqui Banaszynski, persoana

Mereu cu zâmbetul pe buze şi cu glasul calm, Jacqui a mai mărturisit, printre câteva glume, că nu era o scriitoare bună. Ceea ce a departajat-o de ceilalţi jurnalişti a fost dorinţa de a căuta poveştile din ştiri: „Am început să caut acele poveşti fără ca măcar să-mi dau seama.”

Jurnalismul nu a fost prima ei alegere. Fiind născută înainte ca femeile şi bărbaţii să aibă drepturi egale, lui Jacqui i-a fost refuzat dreptul de a deveni pilot, astronaut sau cel puţin arhitect. Ceea ce însă a reuşit să facă a fost să lucreze la ziarul şcolii la care studia.

A câştigat numeroase premii pentru materialele sale, cel mai important fiind premiul Pulitzer, dobândit în 1988 pentru o serie de poveşti  despre efectele SIDA asupra unui cuplu de fermieri hemosexuali.

Întrebată de public cum i-a afectat această poveste viaţa sentimentală, femeia a recunoscut că a primit numeroase ameninţări şi chiar şi viaţa sa de cuplu a avut de suferit, dar în final totul s-a rezolvat în favoarea ei.

„AIDS in the Heartland”

Seria de poveşti „AIDS in the Heartland” avea să şocheze prin perspectiva total originală din care a fost scrisă. Într-o perioadă în care mulţi considerau că SIDA este pedeapsa dată de Dumnezeu pentru homosexualitate, Jacqui a intrat în căminul lui Dick Hanson şi al lui Bert Henningson. Orice material pe această temă fusese făcut de la distanţă pentru că mulţi nu înţelegeau cum se transmite această boală.

Povestea a început în 1987, ca un simplu articol despre efectele SIDA din punctul de vedere al unui bolnav. Când a realizat însă că povestea este una mai complexă, Jacqui s-a întors la cuplul Hanson şi Henningson şi le-a cerut permisiunea „sa îi privească murind”.

Un alt aspect original al seriei de poveşti a fost faptul că în momentul în care s-a început redactarea, nu era cunoscut finalul. Timp de aproximativ un an, cele mai intime şi mai slabe momente ale celor doi au fost făcute publice.

Hanson, un optimist convins, a declarat în nenumărate cazuri că va fi primul care va învinge boala şi că doreşte să fie un model pentru alţi pacienţi aflaţi în condiţia sa. „I-am spus foarte bine! Tu vei supravieţui iar eu voi primi un Pulitzer!” , îşi aminteşte jurnalista. Henningson însă, şi-a urmărit şi susţinut partenerul în timp ce devenea din ce în ce mai slab, conştient de faptul că îşi priveşte propriul viitor.

Boala celor doi a împărţit comunitatea în care locuiau în două tabere: unii îi susţineau şi îi ajutau cu treburile gospodăreşti, deşi nu erau mulţumiţi de stilul lor de viaţă, iar alţii erau ferm convinşi că situaţia lor este una ruşinoasă şi că este normal să plătească pentru păcatul lor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu familia lui Dick. Din pricina bolii, Lui Hanson i-a fost interzis să-şi vadă nepoţii.

Satisfacţii nu doar materiale

Jacqui a vorbit şi despre alte satisfacţii pe care le-a avut în urma poveştii. La 20 de ani după ce primise premiul, ea a primit şi o scrisoare din partea nepoatei lui Hanson. În scrisoare, femeia îi mulţumea pentru că îi fusese oferită ocazia de a-şi cunoaşte unchiul şi tatăl, Grant Hanson, unul dintre fraţii lui Dick, aşa cum nu reuşise până atunci.

Cu toate că evenimentul trebuia să se sfârşească în jurul orei 13, cu aproape o oră mai târziu a fost oprit de organizatori, deşi întrebările păreau să nu se mai oprească.

This slideshow requires JavaScript.

44 sau CACAOBAMA – expoziţia tabloruilor pictate în pudră de cacao

Zilele acestea, la ceainăria Cărturești poţi admira mai mult decât gama variată de ceaiuri. Artistul Valeriu Mladin are expuse la subsolul ceainăriei ultimele picturi ale sale care alcătuiesc proiectul “44”, proiect ce conţine numeroase lucrări pictate în pudră de cacao, ale căror subiect este actualul preşedinte al Americii, Barack Obama .

Deşi iniţial proiectul trebuia să se numească  „CACAOBAMA”, Mladin a decis să îl numească simplu 44, încercând să evite anumite conotaţii peorative ale acestui posibil titlu în limba romană.  Artistul este convins că numele iniţial nu ar fi avut un impact mai mare aspura publicului: „Cred că 44 sună mai puţin provocator. Iată, deşi expoziţia nu se numeşte CACAOBAMA, se discută despre ea că şi când s-ar numi aşa.”

Numele final nu este ales la întâmplare, „proiectul 44 este o trimitere codată în cheie americană la Barack Obama; 44 corespunde numărului de ordine al actualului preşedinte, dar este şi măsura pantofului azvârlit cândva de un ziarist în direcţia predecesorului său. ”

Pentru această expoziţie, pe lângă picturile în ulei, Valeriu Mladin a folosit şi un material mai puţin convenţional, pudra de caco, cu precizarea că nu este prima dată când foloseşte materiale care ar putea uimi publicul: „Eu am mai lucrat în decursul timpului cu materiale şi materii neconvenţionale. În liceu şi facultate am pictat cu praf de cărbune presat, iar la zece ani de la revoluţie am realizat nişte sculpturi gramineice  din grâu germinat, o tehnică absolut originală. Ideea întrebuinţării pudrei de cacao s-a născut din dorinţa de a încerca să sugerez şi prin materia folosită în pictură, culoarea celui care a fost ales în fruntea celui mai puternic stat al lumii”.

Nici locul expoziţiei nu a fost aleator, ci ales în funcţie de publicul care frecventează ceainăria. Artistul care intenţiona demult să îşi expună lucrările la Galeria Carturesti, mărturiseşte că subiectul expoziţiei se potriveşte foarte bine cu locul ales, galeria fiind bine amplasată şi frecventată de un public de bună calitate, în marea lui majoritate foarte tanar”.

Vernisajul a avut loc pe 4 iunie, iar expoziția va fi deschisa până pe 4 iulie, ziua Americii,  timp în care iubitorii de ceai pot admira picturi pline de conotații politice precum : “Sky”, “Reply”, “Cadillac” , “Guantanamo”, “Gradient” , “The White House” și numeroase portrete ale lui Obama.

This slideshow requires JavaScript.

Madvert!sers au “șters praful de pe reclamele vechi”

Pentru că unii consideră publicitatea “mai mult decât un moft”, studenţii de la masterul de Consultanţă şi Expertiză în Publicitate din cadrul Facultăţii de Litere s-au hotărât să lanseze proiectul “Madvertisers”. Prima conferinţă a proiectului a avut loc vineri la Casa Universităţilor, şi a avut tema “AdVintage”, publicitatea de colecţie din România anilor 1900-1947.

Chiar dacă punctualitatea nu a fost tocmai un atu al lor, studenţii au reuşit să deruleze timpul înapoi spre începuturile anilor 1900 şi să creeze o atmosferă de poveste prin costumaţiile lor, dar şi prin muzica de ambianţă. Înarmaţi cu sloganuri precum “The high quality of a past life”, “Stergem praful de pe reclemele vechi” şi îndrumaţi de motto-ul “Learn, Share, Do”, madvertiser-ii îşi doresc să îşi facă loc pe piaţa deja aglomerată a publicităţii. Proiectele lor se vor desfăşura în jurul ideii de “nebunie creativa” şi inovaţie şi, pentru a scăpa de povara lipsei de experienţă cu care se confruntă când vor să îşi găsească un job în domeniu, ei şi-au propus “simularea unei agenţii de publicitate”. Pe parcursul evenimentului au fost proiectate numeroase printuri şi imagini puse la dispoziţie de www.bucurestiivechisinoi.ro.

Zilele uşilor deschise la Tabu 10-16 iunie

Zilele usilor deschise, redactia “Tabu”. O primire calduroasa, un dialog dragut si cateva zambete impartite. Cam asa esti primit cand te duci sa vizitezi oamenii din spatele revistei. Cand pasesti pe usa ai senzatia ca ai intrat, de fapt, in casa cuiva apropiat. Un decor simplu si primitor. Total altceva decat corpul rece de birouri la care te asteptai. Te asezi pe un fotoliu sau pe una pernutele aruncate in jurul celor doua masute lipite si o asculti pe Cristina Bazavan, redactorul sef, vorbind cu lejeritate despre povestile din spatele povesilor. Pare fascinant, desi pentru ei sunt intamplari la ordinea zilei.

La inceput te simti un pic mic pe langa oamenii din jurul tau care au ceva realizari in urma lor, dar apoi observi mainile Cristinei care tremura usor si iti dai seama ca nu esti singura cu emotii. Brusc, atmosfera se destinde total pentru tine si iti permiti sa intrebi orice. Doar pentru asta ai venit.

Ca student la o facultate de jurnalism, singura preocupare este goana dupa o portita deschisa. Nu ai CV stufos, nu ai experienta, nu prea stii nimic, dar vrei sa inveti. Vrei sa ti se acorde o sansa intr-un domeniu suprapopulat. Totusi, trebuie sa apreciezi ca inca sunt oameni dispusi sa te invete atat cat isi permit.

As putea sa povestesc cum imi tremura mana pe soneria din fata unei case care, desi coincidea cu adresa primita, avea trecut nu stiu ce nume pe poarta, cum mi-a luat un minut sau doua sa imi dau seama ca imi raspunsese cineva la interfon sau multe alte gafe mici si amuzante pe moment. Totusi, partea cea mai importanta este ca a existat cineva care si-a rupt din timp ca sa vorbeasca sincer cu tine, sa iti raspunda curiozitatilor si sa iti dea sfaturi.

Dupa doar cateva ore, ai mai furat cate ceva de la inca un om si esti un pic mai aproape de a-ti da seama ce vrei sa faci cu viata ta.

Scrieri

Hai sa scrijelim cu pixul pe hartie cuvinte vechi si noi, povesti banale si uzate. Sa vorbim despre vesnicii el si ea, de care oricum s-au  saturat toti. Inca o poveste, cateva franturi de sentimente si o gura de cafea.

Boemul scriitor incearca sa faca un ban din banal. Trage mandru un fum din tigara si priveste incruntat spre foaia de hartie pe care o umple cu ambitie. Micul dumnezeu creeaza cu spor . Reinventeaza roata din semne vechi de cateva secole.  Cu gesturi necontrolate isi da pe spate parul negru care tot cade dezordonat peste ochii atintiti spre pagina. Blocaj. Isi mangaie barba nerasa de cateva zile pana ies scantei.  Inca o idee, un amanunt, un cliseu. Important e sa minta frumos si cu talent. Stie el ce stie. I-au spus-o oameni mai mari. Vindem sentimente la bucata, dar cumparam la kilogram. Un decor aranjat excesiv si impodobit pana la saturatie cu tot felul de inimioare si lumanarele, caci doar la asta s-a restrans romantismul. O masa mica, imbracata in rosu, doua scaune in jurul ei pe care stau 2 straini care chiar au impresia ca sunt mai mult de atat. Romanul la duzina, singurul care vinde.

Cineva, undeva, a spus candva ceva despre iubire. Nu mai stie nimeni exact ce, dar improvizam.

O improvizatie peste alta, pana cand sentimentele devin o afacere care poarta si un nume: valentine’s day. In mintile oamenilor a prins radacini o idee: daca nu iubesti si nu esti iubit pe 14 februarie, nu existi. O idee romantica devine o obsesie alimentata de obiecte kitsch-oase precum inimioare, ursuleti, iepurasi sau alte animale de plus cusute doua cate doua. E deja un trend, iar un trend trebuie respectat daca iti doresti o viata sociala, nu? La jumatate lui februarie, bordurile oraselor sunt ticsite cu tarabe si chioscuri. Vanzatorii stau in frig de dimineata pana seara, dar se pare ca merita pentru ca oamenii se ingramadesc sa cumpere sentimentul sezonului. Iubirea vinde.

Fie ca esti un pusti timid de clasa a V – a care lasa pe banca unei fetite dragute o felicitare in forma de inimioara  decupata din hartie creponata, fie ca esti un tanar care se indreapta cu impersonalul trandafir rosu spre iubita sa de prea multi ani, motivul pentru aceste cadouri este acelasi: o data incercuita in calendar si o sarbatoare imprumutata.  Verifica-ti calendarul ca sa afli ce simti!

Si daca nu ai mai auzit de ceva timp o declaratie de dragoste , adica daca nu ai mai vazut un film in ultima vreme, nu ai mai ascultat o melodie, nu ai mai citit mesajele pictate pe blocurile sau pe bancile pe langa care ai trecut, verifica-ti mesajele prestabilite din telefonul mobil si ai sa gasesti, undeva la mesaje uzuale, patru cuvinte simple: ’Si eu te iubesc’.

Interviu cu Dana Voicu

“Sunt aproape de teatru, numai ca am obosit sa ma tarasc pe coate”

De la teatru, la film, la predare, Dana Voicu este inconjurata de tot ceea ce inseamna actorie. Pe scena, in fata micilor ecrane sau la subsolul localului Scena, in fata cursantilor dornici sa fure meserie de la ea, Dana profeseaza cu entuziasm cea mai mare pasiune a sa.

1. 1.De ce teatru? Cum ati ajuns aici?

Am vazut un spectacol de teatru la 16 ani si mi s-a parut foarte frumos. M-a marcat.

2.Despre ce spectacol este vorba?

Nu stiu care este primul spectacol pe care l-am vazut in viata mea, probabil ca este unul la care m-a dus mama mea, dar primul spectacol de care-mi aduc aminte a fost ‘Dimineata Pierduta’, la Bulandra.

3.Cu admiterea  la teatru cum a fost?

Cu admiterea a fost asa… Eu eram la un liceu de informatica foarte bun care acum se cheama ‘Tudor Vianu’. M-am dus acolo dintr-un fel de ambitie pentru ca parintii mei voiau sa ma fac medic si m-au trimis la Liceul Sanitar. Eu am zis ca nu si m-am dus unde am vrut eu. Apoi am constatat ca in clasa aveam niste oameni foarte pasionati de matematica, fizica si informatica. Eu nu eram asa. M-am izolat putin dar apoi, incet, incet, mi-am gasit drumul meu. Am avut noroc ca in liceul ala erau profesori foarte buni la toate materiile. Am intalnit un profesor bun de fizica, care ne punea sa ascultam muzica clasica, un profesor de germana care ne dadea sa citim Kafka, Dostoievski si alte carti decat cele care se dadeau la literatura. Si  asa mi-am gasit si eu drumul. Si nu numai eu. Era un liceu in care fiecare isi gasea drumul, pe vremea noastra.

4.Ati intrat din prima incercare la facultate?

Nu, n-am intrat din prima.  Eu ma pregateam pentru medicina, dar am avut un accident la schi si doctorul mi-a interzis sa mai fac efort intelectual, ceea ce pentru mine era perfect. Parintii mei au acceptat si ei situatia, ca mai bine un copil sanatos decat unul bolnav. Eu nu eram chiar atat de bolnava, dar nu m-am mai dus la meditatii. Am dat pana la urma la teatru si n-am intrat din prima, am dat de 6 ori.  De fapt, am intrat in momentul in care m-am hotarat sa nu mai dau, pentru ca eu ma casatorisem intre timp cu fostul meu coleg de liceu (n.r. regizorul Alex Maftei) .  In anul in care asteptam un copil, mi-am luat gandul de la teatru. Am zis ca daca n-am intrat atatia ani…. Am zis sa mai dau, totusi, o ultima data. Eram insarcinata in luna a opta. A fost cu noroc. Probabil ca Dumnezeu, vazandu-ma atat de perseverenta…

De fapt, cu un an inainte de a intra, am avut sansa sa fiu admisa la un fel de facultate particulara care se chema ‘Luceafarul’ cred. Era o grupa sponsorizata de cineva. Eu nu aveam bani sa platesc o facultate particulara. Grupa asta era luata de Sanda Manu. Am nimerit si eu in grupa  si am facut cursuri jumatate de an cu doamna Manu. In jumatatea aia de an, am crescut, nu mai eram tot aia de acum un an. Cred ca de aia am intrat de fapt.

5.Care e primul rol pe care l-ati jucat?

Primul rol a fost la Teatrul Studentesc Podul. A fost un rol in ‘Aventura japoneza’. Faceam noi un spectacol cu niste shaolini si cred ca asta a fost primul rol.

6.Rolul acesta l-ati jucat in timpul facultatii sau dupa ce ati terminat?

Nu, inainte sa fiu in facultate. Primul rol din teatru, cu care mi-am dat licenta, a fost Natasha din ‘Azilul de noapte’.

7.Ce proiecte mai semnificative ati avut? Proiecte pe care vi le amintiti cu drag.

Inainte sa fiu studenta, am dat o auditie la ‘Visul unei nopti de vara’, cu Liviu Ciulei. Era in ’91, ’92, nu mai stiu exact. Am fost una din zanisoarele care au jucat acolo. Nu intrasem la facultate, dar a fost ca o scoala pentru mine. Am stat la toate repetitiile. La un moment dat, cineva n-a mai putut sa joace intr-un rol mai important si-am intrat eu.

Apoi au fost niste workshop-uri cu domnul Penciulescu, cu Radu Penciulescu. Dupa ce am terminat, a fost scoala, a fost intalnirea cu doamna Manu. Sunt asistenta dansei de vreo 4 ani si e ca a doua scoala. De fapt, pentru mine este scoala cea mai importanta. In meseria asta e important sa cunosti multi oameni. E bine sa ai cat mai multi profesori, sa iei de la fiecare cate ceva.

8.Cu alte cuvinte, ati putea spune ca invatati continuu?

Absolut continuu. Acum am studenti, iata. Pentru mine scoala era cel mai important lucru. Am intrat la facultate insarcinata in luna a opta, am nascut peste o luna si am si facut facultatea cu copil mic. Nu mi-am amanat niciun an. Constat acum ca, pentru copiii astia, nu e cel mai important lucru.

9.Ati jucat si la Teatrul Bulandra. De ce ati plecat de acolo?

Cand am terminat Institutul, am dat un concurs si am fost angajata la Teatrul Bulandra. Am facut o piesa clasica si a fost un esec. Apoi s-a intamplat ca eu, care imi dorisem atat de mult sa fac teatru, sa stau pe bara cam un an si ceva. La un moment dat, m-am revoltat si am zis ca eu nu stau acolo ca sa iau un salariu, ca nu asta e ideea, eu vreau sa fac ceea ce mi-am propus. Am fost atat de clontoasa incat directorul m-a dat afara. Directorul fiind un mare actor caruia ii port o stima.

10.Cat timp ati lucrat acolo?

Am lucrat un an si jumatate. De atunci, am facut teatru independent pentru ca am zis ca vreau sa joc ce vreau eu, nu vreau sa stau sa ma uit la avizier cand ma distribuie cineva.

Teatrul independent este foarte frumos si foarte greu pentru ca se face fara bani, se face cu sponsorizari. Am lucrat la ‘Teatrul Inexistent’, asa se cheama. Ne-am hotarat noi in ’99 sa dam numele. Eu si cu Teo Hergheleziu am infiintat o companie. Lucram de atunci. Numai ca, din acest teatru independent, bani nu ies decat daca ai un management foarte bun, daca gasesti un spatiu, daca esti destul de infipt, daca ai o pila sa-ti faca afise.

11.Ce proiecte mai aveti la ‘Teatrul Inexistent’?

Ultimul este ‘Supermarket’, care se joaca sus, aici la Scena, lunea.  Este un spectacol care mi-e foarte drag. Am ajuns sa plec acasa cu un onorariu de 30 de lei, dar daca as face-o pentru bani… Asta este drumul pe care l-am ales.

12.V-ati gandit vreodata sa renuntati si sa va indreptati spre o alta cariera?

Nu m-am gandit sa renunt decat in momentul in care am fost foarte bolnava si mi-am dat seama ca s-ar putea sa nu mai pot sa fac meseria asta. Nu mai puteam sa ma ridic din pat, am avut un episod. M-am mai gandit si in momentul in care copilul meu a fost foarte bolnav. A fost o perioada in care am crezut ca voi avea un copil cu handicap si  va trebui sa stau langa el toata viata.

13.Dar nu v-ati vazut facand altceva?

Altceva, nu. Alta meserie nu. Singurul lucru pe care m-am vazut facandu-l, l-am si facut, de fapt, a fost teatru terapeutic. Am lucrat cu copii din centre de plasament. Am facut cursuri de teatru pentru neprofesionisti. Asta fac si acum.

14.Ce puteti spune despre cursurile pe care le predati acum, in cadrul Teeenmedia?

Cursurile astea sunt ca o continuare. Eu am mai facut asta.

15.Cum ati ajuns sa predati?

Acum vreo 8-9 ani am facut niste cursuri de actorie cu niste copii din centre de plasament. A fost foarte frumos. Apoi am mai fost cooptata in niste programe de lucru cu copii. Intr-o zi, ma suna doamna Manu si ma intreaba daca am timp ca are nevoie de o asistenta. Am zis ca da, am timp. Eu o asteptasem pe doamna Manu vreo 10 ani sa ma sune. Dansa este, pentru mine, cel mai mult in meseria asta. Ne-am intalnit dupa 10 ani, ne-am inteles bine, bine si acum lucram impreuna.

La cursurile astea, prima data nu am vrut sa vin pentru ca eu acum am o rigoare. O rigoare a omului care lucreaza cu niste studenti si vrea sa-i faca actori. Nu te joci pentru ca, pana la urma, el iese din mana ta si vrea sa-si castige painea. Am fost reticenta. Ma roaga Cristi din octombrie sa vin la cursurile astea si am refuzat. Dupa care, m-am gandit ca pot sa cunosc alti oameni si pot sa vad si ce-i diferentiaza pe oamenii care fac cursuri de actorie, nefiind profesionisti fata de cei care vor sa fie profesionisti.

16.Care a fost concluzia?

Am constatat ca, de multe ori, cei care vin la cursurile alea si nu vor sa fie profesionisti sunt mult mai deschisi decat cei care vor sa faca o meserie din asta. Pentru mine este de neinteles. Oricum este o experienta. Cunosti alti oameni, din alte domenii, oameni care iubesc teatrul.  Faptul ca eu nu trebuie sa fac din ei niste actori profesionisti care sa-si castige maine paine din chestia asta, ma relaxeaza. In momentul in care omul vrea sa se faca actor, lucrurile devin mult mai complicate. Eu pot sa spun, din propria experienta, ca daca nu esti intr-un sistem, trebuie sa mergi pe coate. Gandeste-te, am 40 de ani si inca mai merg pe coate si joc la perete. Inca am spectacole pe care eu le lucrez si nu am unde sa le joc, pentru ca nu am un spatiu al meu. Inca mai dau examene. Ma duc cu un DVD si zic: ‘Uite, am si eu spectacolul asta, ia vezi.’ Si, vorba aia, lucrez la treaba asta de 20 de ani. Tot joc la perete, ca sa zic asa. Dar, pe de alta parte, vezi actori in teatruri profesioniste, actori de varsta mea, care nu mai au nimic nou, nu mai au prospetime. Actorul nu e functionar. E-adevarat, obosesti. Cand obosesti, mai stai pe acasa, mai gatesti, te ocupi de tine si, dupa aceea, iti revii, daca chiar vrei. Daca nu-ti mai revii inseamna ca nu vrei si ca nu te-a facut Dumnezeu pentru asta. E o vocatie, de fapt.

17.Cam cati tineri se inscriu la cursurile teenmedia?

Nu stiu exact. Stiu ca in grupa mea sunt 9 oameni si mai sunt inca vreo 4 grupe. Sunt oameni de varste diferite: si copii, si adolescenti.

18.Care sunt motivele pentru care participa studentii la aceste cursuri?

Ei vin din motive diferite. Poti sa gasesti 9 oameni care vin din 9 motive diferite. Sunt oameni care vor sa-si invinga timiditatea, oameni care vor sa socializeze mai bine, care nu stiu sa comunice. Unii vor sa dea la teatru, dar asta e alta poveste si e treaba lor. Le-am spus ca eu aici nu pot sa-i pregatesc sa dea la teatru. Ei vin sa se si cunoasca pe ei mai bine. Prima treaba a actorului este sa se cunoasca pe sine. Azi, tinerii obisnuiesc sa mearga cu castile de la telefon in urechi.  Eu vreau sa reusesc sa-l fac sa nu mai mearga cu castile in urechi si sa nu i se para plictisitor sa mearga in tramvai si sa se uite la semenii lui, sa se uite in stanga, in dreapta, sa auda, sa vada.

19.Ati jucat si intr-un serial, ‘Scene de caznicie’. Cum a inceput proiectul? Sunteti multumita de el?

‘Scene de caznicie’a venit intr-un moment in care eu… In studentie, am avut un accident foarte grav. Mi-a cazut liftul de la UNATC in cap. Am avut fata facuta praf. Pe mine, multa vreme, nimeni nu m-a chemat sa dau o proba la film. Am crezut intotdeauna ca e din cauza ca am cicatrici. Cand a venit aceasta proba…venise de la o regizoare, Doina Zotinca, care ma vazuse la teatru si stia cine sunt.  Ma vazuse cum jucam eu in beciuri, in poduri. Stia cine sunt, ca altfel nu m-ar fi chemat nimeni. De obicei, regizorii de film sau de televiziune nu prea vin la teatru. Am avut noroc.

Am dat aceasta proba. Stiam ca e un sitcom. Stiam ca nu o sa fie marea arta. Eu ma uitam pe BBC Prime la niste sitcomuri englezesti, care sunt foarte bine facute si actorii joaca demential,  iar umorul e foarte fin. Am invatat scenariul si am incercat sa fac cum faceau englezii aia. Peste o perioada am aflat ca am primit rolul. M-au sunat la 11 noaptea, ‘Mai, Dana, tu esti!’. Mie nu-mi venea sa cred.

Am lucrat 4 luni la serialul asta. Au fost zile bune, zile proaste. Cel mai important lucru este ca eu m-am obisnuit cu camera, m-am obisnuit cu un ritm de lucru de dimineata pana seara, am invatat foarte multe lucruri. Peste un an, am luat o proba la un film de lungmetraj.  Filmul se cheama ‘Buna! Ce faci?’ (www.bunacefaci.ro) si va avea premiera anul acesta. In momentul in care m-am dus si-am dat proba si in care m-am vazut pe platou, nu aveam nicio problema. Totul tine de exercitiu. Am luat rolul principal. Eu nu as fi putut sa fac lucrul asta daca nu as fi avut experienta serialului.

20.Dupa toate aceste experiente, teatrul sau filmul?

Amandoua. Nu stiu. Daca ar trebui sa aleg acum ,sincer,  sunt aproape de film. Am terminat filmul asta, nu a iesit premiera inca si atat de tare mi-a placut! Sunt aproape si de teatru, numai ca am obosit sa ma tarasc pe coate.

Marin Sorescu

O noua veche obsesie.

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos…

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

Sah

Eu mut o zi alba,
El muta o zi neagra.
Eu inaintez un vis,
El mi-l ia la razboi.
El imi ataca plamanii,
Eu ma gandesc un an la spital,
Fac o combinatie stralucita
Si-i castig o zi neagra.
El muta o nenorocire
Si ma ameninta cu cancerul
(Care merge deocamdata in forma de cruce)
Dar eu ii pun in fata o carte
Si-l silesc sa se retraga.
Ii mai castig cateva piese,
Dar,uite,jumatate din viata mea
E scoasa pe margine.
- O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul,
Imi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
In spatele meu sotia, copiii,
Soarele, luna si ceilalti chibiti
Tremura pentru orice miscare a mea.

Eu imi aprind o tigara
Si continui partida.

Adam

Cu toate ca se afla in rai,
Adam se plimba pe alei preocupat si trist
Pentru ca nu stia ce-i lipseste.
Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva
Dintr-o coasta a lui Adam.
Si primului om atat de mult i-a placut aceasta minune
Incat chiar in clipa aceea
Si-a pipait coasta imediat urmatoare,
Simtindu-si degetele frumos fulgerate
De niste sini tari si coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O noua Eva rasarise in fata lui.
Tocmai isi scosese oglinjoara
Si se ruja pe buze.
“Asta e viata!” – a oftat Adam
Si-a mai creat inca una.
Si tot asa, de cate ori Eva oficiala
Se intorcea cu spatele
Sau pleca la piata dupa aur, smirna si tamiie
Adam scotea la lumina o noua cadina
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Aceasta creatie desantata a lui Adam
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieste
Si l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

Ceva ca rugăciunea

Nu stiu ce am,
Ca nu dorm cand dorm
Nu stiu ce am,
Ca nu sunt treaz,
Cand stau de veghe.

Nu stiu ce am,
Ca nu ajung nicaieri,
Cand merg.

Nu stiu ce am,
Ca stand pe loc
Sunt, hat , departe.

Doamne, din ce fel de huma
M-ai luat in palmele tale calde
Si cu ce fel de saliva
Ai amestecat si-ai framantat huma-mi?

De nu stiu ce am
Ca exist,
Nu stiu ce am
Ca nu mai am nimic,
Decat pe tine.

De ce prostia femeilor nu are limite?

http://lucrurisimplee.wordpress.com/2010/01/17/de-ce-prostia-femeilor-nu-are-limite/

Continuare

34. Pentru ca nimic nu este suficient niciodata. Au nevoie de tot mai multe pentru a fi fericite.

35. Pentru ca au impresia ca nu merita nimic si, in acelasi timp, merita totul, iar acel “totul” isi schimba mereu semnificatia.

36. Pentru ca le place sa dramatizeze. Orice altceva e plictisitor.

37. Pentru ca sunt prea sensibile si lasa orice amanunt nesemnificativ sa le darame.

38. Pentru ca sunt vesnic nehotarate.

39. Pentru ca sunt masochiste. Orice lucru usor de obtinut si pentru care nu sufera, nu prezinta interes.

40. Pentru ca adora sa fie dependente. Vor sa simta ca cineva are grija de ele. Totusi, pledeaza pentru independenta.

41. Pentru ca atunci cand EL se poarta urat, ii cauta justificari si refuza sa accepte adevarul.

42. Pentru ca sunt posesive.

43. Pentru ca dau dintr-o extrema in alta evitand complet calea de mijloc.

44. Pentru ca se ataseaza de cineva prea repede sau deloc.

45. Pentru ca nu stiu sa tina secrete si au constant nevoie de sfaturi, ca apoi sa ignore orice alta parere care nu coincide cu a lor.

46. Pentru ca atunci cand solutia e una evidenta si rationala, actioneaza exact pe dos.

47. Pentru ca nimic nu se compara cu portia de barfa,  in fata unei cafele.

48. Pentru ca isi doresc mereu doar ceea ce nu au.

49. Pentru ca nu isi cunosc prioritatile.

50. Pentru ca sunt constiente de toate lucrurile scrise aici, dar nu schimba nimic.